Scurt istoric

Fiind o etnie de sorginte slavă, rușii lipoveni sunt urmașii staroverilor, adică ai adepților credinței ortodoxe de rit vechi din Rusia, care și-au părăsit patria în secolele XVII-XVIII în urma schismei din Biserica Oficială Rusă, ca o consecință tragică a reformei de cult inițiată de către țarul Alexei Mihailovici Romanov (tatăl lui Petru cel Mare) și de patriarhul Nikon al Rusiei (1652-1658). Reforma, începută în anul 1954, care viza modificarea ritualului bisericesc, a fost adoptată de Soborul Bisericii Ortodoxe Ruse în anul 1667. Cei care nu se supuneau noilor canoane erau anatemizați, fiind considerați eretici, rascolnici (denumiți așa în mod eronat, pentru că nu ei au fost aceia care au inițiat rascolul - schisma). Dintre cei care s-au împotrivit reformei, fiind adepții credinței străbune, îi amintim pe episcopii Pavel de Kolomna, Makarie de Novgorod, protopopii Avvakum, Neronov, boieroaica Morozova ș.a.

Pentru nestrămutata lor credință, unii dintre ei au fost arși pe rug, alții supuși prigoanei țariste; la sfârșitul sec. al XVII-lea, peste 20.000 de staroveri au ars pe rugurile acestei n[praznice inchiziții pravoslavnice din Estul Europei. După legalizarea persecuțiilor prin decretul regentei Sofia (sora mai mare a lui Petru I), în anul 1685, staroverii au luat drumul pribegiei, răspândindu-se în lumea întreagă (Turcia, Prusia, Austria, Australia, Argentina, Brazilia, Canada, Japonia, țările Baltice, Polonia, SUA, țările Române, Bulgaria, Finlanda, Ucraina, Belarus etc.).
Adepții credinței de rit vechi s-au grupat în câteva centre spirituale2: Starodubie (pe teritoriul actual al Ucrainei), Kerjeneț (lângă Nijni Novgorod din Rusia, între Volga și Kerjeneț), Irghiz (centru apărut în perioada Ecaterinei a II-a, care a domnit între anii 1762-1796), Rogojskoe kladbišce (“Cimitirul Rogojskoe” din capitala rusă) - teren oferit de Ecaterina a II-a staroverilor pentru cimitir, ca s[ aib[ un loc unde să-și poată îngropa morții, victime ale epidemiei de ciumă ce s-a abătut asupra Moscovei în 1771; Vâg (nordul Rusiei) a fost prima comunitate a staroverilor fără popă - bespopovțî (áåñïîïîâöû); Vetka (insulă pe teritoriul actualului stat Bielorus); Fântâna Albă (azi în Ucraina, centru pentru staroverii cu preot - popovțî - ïîïîâöû - din Rusia, Europa, America, Australia și Canada); Novozâbkov din Rusia (pentru staroverii fără preot - áåcïîïîâöû). Mulți dintre staroveri s-au ascuns și în locurile greu accesibile ale Siberiei.
În perioada 1827-1855, în timpul țarului Nikolae I, prigoana asupra staroverilor s-a întețit, fiind distruse unele centre spirituale, multe cărți și obiecte de cult arse sau confiscate. Abia în anul 1971, Soborul Bisericii oficiale Ruse a ridicat anatema aruncată asupra staroverilor de către Soborul din sec. al XVII-lea.
Primele atestări documentare ale prezenței staroverilor (cei de credință veche, numiți și staroobreadțî - de rit vechi) pe teritoriul României datează din perioada 1724-1740. Ei s-au stabilit în localitățile din Moldova, unde erau numiți lipoveni (Socolinți-Lipoveni, jud. Suceava, în anul 1724, Dumasca, jud. Vaslui, în 1730, în Manolea, Lespezi și Brătești, jud. Suceava, în anul 1740). Conform lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu, care inserează în cartea sa Istoria toleranței religioase în România. Lipovenii o povestire a călugărului Partenie de la mijlocul secolului al XIX-lea: “…nu departe de târgul Fălticeni, între apele Moldova și Siret, se află satul Manuilovca, locuitorii căruia ‚…ƒ au venit aici din Rusia, sunt acum peste 150 de ani” (deci, aproximativ în anul 1700). În Dobrogea, aflată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea în componența Imperiului Otoman, s-au așezat și cazacii de pe Don din armata atamanului Ignat Nekrasov, cel care a organizat viața socială a cazacilor cu reguli cuprinse în “Legământul lui Ignat”, ei fiind numiți aici nekrasovțî (nekrasoviți). De la ei s-a păstrat până în zilele noastre denumirea lacului Razelm - Razin din Dobrogea, numit așa în memoria conducătorului răscoalei cazace din secolul al XVII-lea, Stepan Razin. Potrivit profesorului de istorie din Sarichioi, județul Tulcea, Sevastian Fenoghen (cf. “Zorile”, nr. 11/2002), “ostilitatea celor din jur i-a obligat să renunțe la numele de nekrasoviți ‚…ƒ. Așa a început să se manifeste «complotul tăcerii» încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, fără să aibă un caracter organizat ‚…ƒ. Majoritatea nekrasoviților dobrogeni au rămas în Deltă și în zonele ei adiacente, fiind siliți de împrejurări să-și schimbe doar numele, acceptând etnonimul lipovean”.
În cartea Sarichioi. Pagini de istorie4, profesorul Sevastian Fenoghen este de părerea, contestată de unii, că “Anul de atestare documentară a existenței satului se poate socoti 1651. ‚…ƒ. Tradiția orală, înregistrată la sfârșitul secolului al XIX-lea în Marele Dicționar Geografic Român, amintește despre o locuire temporară a lui Stepan Razin în cetatea Enisala (la câțiva kilometri sud de Sarichioi), a lui Vanika Kain, pe insula Popina (nord-est de Sarichioi), și a lui Trișka-Rastrijka pe insula Bisericuța. Așa ceva nu se putea întâmpla decât înainte de anul 1670 (între 1670-1671 Stepan Razin s-a aflat în fruntea răscoalei cazacilor de pe Don)”.